Dumnezeu sa-i odihneasca pe «Martirii» cazuti in slujba poporului roman!

In aceste zile s-a implinit  Un Sfert de veac de la Victoria Revolutiei din Decembrie 1989. In ziua de 2 martie din acest an a fost comemorat cu prilejul impliniri a 25 de ani de la sacrificiul suprem al Martirului Liviu Babes – precursor al prabusirii Cortinei de Fier.Luna trecuta s-au implinit 27 de ani de la Revolta brasovenilor impotriva comunismului din 15 noiembrie 1987. Trei moment unice, extraordinare si complementare din viata poporului roman, consemnate la loc de cinste in istoria recenta a Romaniei.  

               Noiembriştii în Revoluţia din decembrie 1989.

Protestatarii  din ‘87, care isi efectuau deportarea in diferite localitatii din tara , au fost considerati principalii suspecti a declansarii protestelor de la Timisoara. In baza ordinului nr.2600 din 1988 „novembristii” considerati de regimul comunist, “dusmanii oranduirii comuniste” au fost urmăririti si supravegheati 24/24 ore “ de catre organele de represiune ale P.C.R. pana in ziua de 22 dec.’89 ora 12.09 cand a fugitCeausescu.

O “delegatie” nationala constituita ad-hoc in 23.dec.’89, formata din Gheorghe Duduc deportat la Giurgiu, Mircea Sevaciuc - Radauti ,Gheorghe Zaharia –Vaslui , si Mosu’ Ioan Gavrila Ogoranu – Alba-Iulia, Simbolul Luptei Armate anticomuniste din Romania, s-au aflat sub gloante, in cel mai fierbinte loc al Revolutiei -Televiziunea Romana.

 Fragmente din Volumul „15 Noiembrie 1987 – Ziua Demnitatii” autor Mircea Sevaciuc.

„Revoluţia din decembrie vine ca un fapt firesc. Toţi ştim că, la fel ca în '87, undeva în ţară trebuie să sară o scânteie. Numai orbii, comuniştii fanatici, activiştii legaţi direct de Ceauşescu, ofiţerii asemănători cu generalii Mihalea, Nuţă şi Ceauşeştii, în persoană, pot crede că nu se va întâmpla ceva sau că mai au sorţi de izbândă. Nici situaţia internaţională nu mai este favorabilă comuniştilor. Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania de Est, chiar Bulgaria, îşi schimbă regimul sau măcar conducătorii. Lucrurile par uşoare fiindcă nu se ajunge la război civil. Dar Decembrie '89 a venit la timp. Fiindcă oricare dintre noi mai aveam şi opţiunea torţei, opţiunea disperării:  în 2 martie 1989, tot un braşovean, Liviu Babeş, îşi dă foc pe o pârtie de schi, lângă o pancartă pe care scrisese “Stop morder! Aus­ch­witz = Braşov”.

*

„Peste o lună, cu două-trei zile înainte de Timişoara, Florentina Sommerauer vine să-şi petreacă vacanţa la tatăl ei, pentru a-l îngriji. Întocmai ca în '87, acesta îi spune că lucrurile fierb, este o chestiune de zile. Florentina îşi vede tatăl mai slab cu aproape 20 de kilograme, şi cu părul albit complet, faţă de acum doi ani, iar asta este doar ceea ce se vede. Dar îl vede şi la fel de aprig, de nestăpânit. În zilele Timişoarei ascultă împreună „Europa Liberă" cu înregistrările represiunii.”„Ajuns la garsonieră, Werner Sommerauer este luat de fiica lui, Florentina din nou în oraş: „Hai s-o sunăm pe mama la Braşov, să-i spunem că ne întoarcem!" Pe drumul spre poştă, nenea Werner vede în curtea Securităţii oameni dansând o horă, apoi lângă porţile larg deschise, un aparat de radio dat la maxim, cu relatări din Bucureşti. Totul e deschis şi la Miliţie. Tulcenii se bucură, indiferent dacă sunt sau nu posesorii unei uniforme. Fraternizare pe toată linia.”          

„În 23 decembrie, trenul Tulcea-Bucureşti, aproape gol, se opreşte câteva ore la Medgidia. Se aud focuri de armă. „În ce trăgeau în mijlocul Dobrogei, habar  n-am!" La Cernavodă, la fel. Werner Sommerauer îi zice fiicei sale că asta e sigur o diversiune, datorită centralei nucleare. Radioul dă veşti din ce în ce mai alarmante. Se trage puternic şi la Braşov, din noaptea trecută. Cei doi Sommerauer nu sunt foarte liniştiţi. Cu chiu cu vai, trenul ajunge la Bucureşti, în 23 dec., seara.”...

*                                                                                                                                                                                „Radu Duduc este operat de apendicită, de urgenţă,  în 16 decembrie 1989. Pe 17 seara, la un radio mic al unui coleg de salon, ascultă ce se întâmplă la Timişoara.” „În 20 decembrie iese din spital. A doua zi se duce direct la Miliţie şi scrie o declaraţie cum că în urma operaţiei medicul i-a recomandat regim şi îngrijire, iar cum în cămin nu are condiţii... Face şi cererea tip de plecare acasă.. Radu ia trenul de 24⁰⁰ pentru Braşov. În 22 decembrie dimineaţa este acasă, în braţele mamei. Aceasta se linişteşte când îl vede alături de ea. Îl roagă să nu facă nici-o prostie.” „Tatăl lui Anca şi al lui Radu, la 200 de kilometri depărtare, este anunţat de plecarea lui Ceauşescu de către însuşi şefa de personal a fabricii, care coboară în secţia unde lucrează Gheorghe Duduc şi-i spune: „Am scăpat!". Apoi îl sărută pe obraji.” „

„În 23 decembrie, la Giurgiu nu este nimic de făcut, iar ce arată televizorul că se întâmplă în capitală este îngrozitor,  Gheorghe Duduc porneşte către Bucureşti cu nişte colegi, într-o Dacie. Ajung la Televiziune, aici se trage cu intermitenţe, dar oamenii sunt în număr mare. Gheorghe Duduc şi ceilalţi veniţi cu el încearcă să se facă utili.” 

„Radu Duduc impreuna cu sora sa Anca, s-au aflat sub gloante in noaptea de 22/23 dec.’89, in scuarul din fata cladirii Consiliului Judetean  de pe frontispiciul caruia tatal lor Gheorghe Duduc, a dat jos tabloul lui Ceausescu in ziua de 15 noiembrie  ‘87.”

*

„Da, şi eu am plâns în 22 Decembrie 1989. Am simţit o eliberare interioară inegalabilă. Noi, deportaţii lui 15 Noiembrie, am plâns pentru că ne-a fost greu: torturile psihice şi fizice, încercarea degradării noastre ca fiinţe umane, minciunile care s-au vehiculat despre noi, chinurile familiilor noastre, deportarea, incertitudinile asupra vieţii zilei de mâine şi, mai ales, încercarea permanentă a ideii de a renunţa la rezistenţă, idee pe care a fost nevoie s-o combatem zilnic fiecare în mintea noastră... Am plâns şi ne-am purificat.” 

„Oamenii din jurul meu, în secţia de la ISSA Rădăuţi, mă întreabă, după ce primele momente de euforie trec: „Ce se va întâmpla acum, Mircea?" „După ce vom învinge ultimele rezistenţe ale securiştilor, după ce îi judecăm pe Ceauşescu şi ai lui, probabil va urma privatizarea. Comunismul e mort!", Sunt fericit, dar întrebarea colegilor mei mă pune pe gânduri. Acasă, Elena şi copiii îmi sar în braţe. Mai să mă podidească plânsul din nou, dar mă stăpânesc. Fetiţa, Cătălina, sare prin casă şi strigă: „Ne întoarcem la Braşov, ne întoarcem la Braşov!"  Laurenţiu o imită. Elena şi cu mine îi privim, îmbrăţişaţi. Râdem. Spre seară îi spun Elenei că nu pot rămâne în Rădăuţi. Aici nu e nimic de făcut. „Şi ce-ai de gând să faci?", mă întreabă soţia mea cu un licăr de teamă în ochi.  „Plec la Bucureşti - Vreau să apăr televiziunea, o să văd eu cum fac rost de o armă.”

„În trenul aproape gol, de la Suceava stau în compartiment cu un asistent medical care spune că merge şi el la Bucureşti fiindcă a văzut că e nevoie acolo de personal medical. Deasemenea în compartiment se mai află un corespondent Agerpress şi un student, Cristi din Iaşi. Vorbim tot drumul: ne povestim vieţile şi, aproape nu le vine să creadă că sunt din Braşov şi am fost deportat pentru 15 Noiembrie. Îmi pun întrebări avizi de răspunsurile mele. Asistentul  îmi spune că a crezut că ne-au împuşcat. Suntem de acord că regimul  comunist nu mai trebuie să rămână în România. Trenul face opriri dese, chiar în plin câmp, deşi ar fi un „accelerat".  Totuşi ajungem în cele din urmă la Bucureşti. Este 23 decembrie, orele 21.  În oraş nu circulă nimic. Pornesc pe jos spre Centru, mergând pe lângă ziduri, din când în când oprit şi legitimat de patrule înarmate.”

„Ajung la poarta Televiziunii, mă ofer să ajut la recuperarea unui om împuşcat. Văd oameni căzând, văd cum se trage cu mitraliera de pe un TAB.  Pe la 3 dimineaţa, un grup aduce ziarul “Armata Poporului”. Pe prima pagină scrie “Cetăţeni! La arme!” Îi cer unui maior de gărzi patriotice o armă, îi zic că nu vreau să mor ca un prost venit de la 500 de kilometri să apăr televiziunea.  Răspunsul lui m-a făcut să mă hotărăsc să mă întorc la Suceava!” „În Gara de Nord aştept un tren pentru nordul Moldovei. Prind chiar unul pentru Suceava, la orele 13. Seara lui 24 decembrie mă găseşte la Suceava.În tren îi dădusem unui pasager care a coborât în Focşani bani şi numărul meu de telefon să o sune pe Elena cu următorul mesaj: „Sunt sănătos, ia copiii şi vino la Suceava la tata!”. Ulterior am aflat că solidaritatea  acelui om a funcţionat. Mesajul mi-a fost transmis.” „De Crăciun, cuplul Ceauşescu este împuşcat. Nu atât faptul în sine, cât trunchierea şi montajul „artistic" al procesului mă face să-mi fie silă. Şi de ce de Crăciun?!” Ma mai intreb: De ce n-a ajuns Doina Cornea la Bucureşti? Eu cum am ajuns? Ciudat!”

P.S. Cea mai importanta zi a crestinatatii este ziua de 25 decembrie cand sarbatorim Craciunul - Nasterea Mantuitorului Nostru Iisus Hristos. Sunt increzator ca blestemul de acum 25 de ani asupra Romaniei a luat sfarsit!     Asa sa ne ajute Dumnezeu!

          Brasov 25 dec.2014           Fondatorul „Miscarea 15 Noiembrie” Mircea Sevaciuc